În gândirea critică, se consideră că există mai multe tipuri de argumentare, în funcție de „natura opiniei care face obiectul argumentării, atitudinea argumentatorului față de această opinie, relația dintre argumentator și auditoriu în cursul argumentării, conformarea sau nu a acțiunii argumentative la reguli dinainte stabilite, domeniul de cunoaștere sau acțiune din care face parte sau la care se raportează opinia în discuție etc.”
Activitatea de argumentare presupune mai întâi asumarea rolurilor de argumentator şi de auditoriu, un limbaj comun acestora. Apoi, se ia în considerare teza, adică asortarea opiniei argumentatorului. Ansamblul format din argumentator, auditoriu şi teză primește denumirea de situație argumentativă.
Argumentatorul are de obicei două intenții: să comunice teza împreună cu susținerile în favoarea ei (argumentele) şi să convingă auditoriul ca, pe temeiul susținerilor prezentate, să accepte teza.
Auditoriul ar trebui să aibă intenția de a înțelege considerațiile argumentatorului şi intenția de a evalua argumentele sale.
